Prima hartă sinceră a coachingului în Moldova: Minds of Coaching 2025

de RadarXpert

Coaching

Trei săptămâni. 21 de zile de convorbiri, 8 oameni, 8 moduri de a privi lumea. 8 confesiuni despre cum poți să-ți construiești o profesie cu sens, chiar dacă uneori pare că o construiești cu mâinile goale.

Asta a fost „Minds of Coaching 2025” by RadarXpert – un proiect care s-a născut din curiozitate, s-a hrănit cu sinceritate și s-a terminat cu un amestec ciudat de respect și surpriză.

Am pornit cu o idee simplă: să aflăm cine sunt oamenii care fac coaching în Moldova. Cine sunt acești oameni care încă luptă cu etichetele și percepțiile asupra meseriei lor.

Da, recunoaștem: nu toată lumea înțelege coachingul. Și e firesc. Pentru că e un domeniu nou. Pentru că nu se predă în școală. Nu-l vezi în filme. Nu crești cu el în familie. Și-atunci, ce rămâne? Să bănuiești. Să presupui. Să judeci.

Minds of Coaching n-a fost o campanie de PR. A fost un proces de arheologie umană.

Am săpat dincolo de jargon, dincolo de poza de profil, dincolo de „îți țin spațiu”.

Și-am dat de oameni. Cu bune, cu întrebări, cu umor, cu oboseală, cu pasiune, cu profesie.

De ce „Minds of Coaching”?

Pentru că voiam să vorbim despre mințile din spatele titlurilor. Despre oameni, nu despre poziții. Despre cum ajung să-și ia în serios vocația.

Și totuși, în spatele fiecărui coach adevărat nu e un om care și-a făcut un cont de Instagram și a început să dea sfaturi. E muncă. E certificare. E practică sub supervizare. E formare continuă. E greșeală și corecție. E întrebarea „cine sunt eu ca să pot să fiu alături de altcineva în procesul lui?”

Și asta m-a frapat cel mai tare: că majoritatea celor intervievați au fost ei înșiși în coaching. S-au dezgolit pe masa procesului înainte să invite pe altcineva. Nu dau lecții. Întrebă. Observă. Tac cu rost. Intervin cu sens.

M-am întâlnit cu profesioniști formați la ICF, la Noble Manhattan Coaching, în programe dure, validate internațional. Unii dintre ei au sute de ore de practică. Au învățat ce înseamnă să respecți un cadru profesional. Alții sunt la mijlocul drumului, dar au etica și curiozitatea celor care știu că învățarea nu se termină niciodată. Cu profesioniști care știu exact ce limite au. Ce pot susține. Ce nu fac niciodată. Și nu pentru că nu știu, ci pentru că știu prea bine.

Și ce mi-a plăcut cel mai mult?

Că n-au dat cu pietre în trecut, n-au pus măști fancy și nici nu s-au prefăcut că totul e roz.

Asta m-a impresionat. Etica. Rigoarea. Respectul față de client și față de meserie. Am stat de vorbă cu oameni care au 100, 500 sau peste 1000 de ore de practică. Mi-au răspuns la întrebări incomode fără să se apere. Și asta mi-a spus mai mult decât toate diplomele ce le dețin (deși numărul acestora este impresionant). 

I-am văzut profesioniști. Iar dacă ar fi să spun un singur lucru despre toți: sunt oameni care știu să stea cu alți oameni.  În întregul lor. Nu cu teoria. Cu omul.

Sunt sigură: coachingul nu e pentru toată lumea. Dar știu că ce-am întâlnit aici în Minds of Coaching, dar mai ales pe cine am întâlnit, nu e impostură. Nu e magie. Nu e mentorat. Nu e terapie. E muncă. E ascultare. E dedicare. E drag de oameni. 

Pentru că nu poți face coaching dacă nu iubești oamenii. Fără această iubire, fără empatie și grijă autentică, procesul nu funcționează.

Coachingul cere răbdare, onestitate și o responsabilitate reală față de celălalt.

Aș putea să închei spunând că proiectul ăsta a fost o revelație. Dar nu. A fost o muncă de documentare. 

Am scris, am ascultat, am tăcut. Am verificat. Am comparat. Nu m-a mâncat palma să trag concluzii siropoase.

Pentru mine, Minds of Coaching a fost o hartă informală a unei profesii încă fără GPS în Moldova. Dar e clar: profesioniști cu expertiză în acest domeniu există. Se formează. Se certifică. Investesc timp, bani, răbdare. Le pasă de impact. Îi interesează ce lași în urma unei conversații.

A fost o serie de interviuri, dar în spate au fost zeci de ore de întrebări, selecție, verificări, transcrieri și îndoieli constructive. Dacă n-ar fi fost toate astea, probabil ar fi ieșit o campanie dulceagă de „hai să ne simțim bine”.

Și poate că cel mai greu mi-a fost să aleg ce las în acest articol și ce păstrez pentru mine. Pentru că, sincer, nu tot ce s-a spus în interviuri e ușor de digerat. Dar totul a fost adevărat.

Nu știu dacă Minds of Coaching a reușit să convingă toți cititorii că această profesie merită o poziție clară în societate.

Dar știu sigur că, pentru prima dată, în spațiul public moldovenesc, nu doar am vorbit despre coaching, ci am văzut cine sunt oamenii care îl practică.

Și poate, într-o zi, când coachingul va deveni în Moldova o profesie cu adevărat cunoscută și apreciată, ne vom aminti cu drag și recunoștință de acești oameni - Sebastian Römischer, Neonila Negruța, Alina Baican, Otilia Sirbu, Eugenia Caracaș, Victoria Arhiliuc, Svetlana Tinco și Nina Cebotaru. Cei opt care, prin dedicarea și curajul lor, au dat viață primei ediții Minds of Coaching.

Ei nu au așteptat ca „piața” să le ofere legitimitate.

Ei au început pur și simplu.

Cam asta a fost „Minds of Coaching”. O serie de interviuri care a zgâriat puțin suprafața, dar sperăm că a pus întrebările bune pe masă. A fost și un test. Pentru mine, ca profesionist, ca observator, ca om care a intrat în niște spații unde nu se strigă, ci se conține.

Mulțumim fiecărui participant care a avut curajul să se arate așa cum este. Asta a fost atât de frumos!

Dacă e ceva ce sper că a reușit acest proiect, este să nu explice coachingul, ci să-l umanizeze.

A fost despre oameni. Și e tare ce-am văzut.

Atât.

Și destul.