de Ion Gonța
Contabilitate
De la începutul lui 2026 am preluat contabilitatea mai multor companii de la prestatorii lor anteriori. Firme diferite ca mărime, domeniu și vechime, fără nimic în comun la prima vedere. Aveau totuși un lucru comun: la niciuna nu exista o politică de contabilitate funcțională. Nu una învechită sau incompletă - pur și simplu nu exista.
Reacția antreprenorului când îi declaram asta, mereu era aproape aceeași: rapoartele se depuneau la timp, nu a fost nicio amendă, de unde până unde e o problemă?
Lipsa unei amenzi nu spune nimic despre calitatea contabilității. Spune doar că nimeni nu a verificat-o încă.
Reflexul e de înțeles: dacă declarațiile se depun la termen și nu vine nicio sancțiune, contabilitatea pare în regulă. Numai că Serviciul Fiscal verifică declarații, nu coerența internă a evidenței. Nimeni din exterior nu se uită dacă anvelopele au fost trecute la mijloace fixe în loc de consumabile, dacă autorizațiile de comerț au ajuns la active nemateriale, dacă avansurile către furnizori stau pe același cont cu datoriile curente sau dacă obiectele de mică valoare au fost casate chiar în ziua dării în exploatare, ca să nu mai fie urmărite. Fiecare dintre aceste decizii a fost luată de cineva, la un moment dat, fără o regulă scrisă care să o facă consecventă de la o lună la alta și de la un contabil la altul. Nu sunt greșeli de neatenție. Sunt ce rămâne când nu există un standard.
O contabilitate „fără probleme" este, de cele mai multe ori, o contabilitate pe care nimeni nu a pus-o încă la încercare.
Întrebarea pe care și-o pune antreprenorul este „cum îmi dau seama dacă am un contabil bun". Este întrebarea nepotrivită, pentru că răspunsul cere exact expertiza pe care el a externalizat-o. Întrebarea corectă este alta: am eu instrumentul care îmi permite să verific munca, indiferent de cine o face?
Acel instrument există și este prevăzut expres de lege. Politica de contabilitate este obligatorie conform art. 18 alin. (3) lit. b) din Legea contabilității și raportării financiare nr. 287/2017, care cere fiecărei entități să elaboreze, să aprobe și să aplice propriile politici contabile, în acord cu Standardele Naționale de Contabilitate și nu este un document pentru dosar. Este, în același timp, harta după care lucrează contabilul și etalonul după care munca lui poate fi măsurată. Ea fixează în scris alegerile pe care standardele le lasă la latitudinea entității: cum se evaluează stocurile, ce prag separă mijloacele fixe de obiectele de mică valoare, cum se calculează amortizarea, când se recunoaște un venit. Fără ea, fiecare dintre aceste alegeri se face din memorie, altfel de la caz la caz. Cu ea, adevărul financiar încetează să mai fie opinia contabilului de serviciu și devine infrastructură: o regulă de la care abaterile se văd.
Mai este un detaliu pe care puțini antreprenori îl cunosc: legea nu pune răspunderea pentru politica de contabilitate pe contabil, ci pe administratorul entității. Cu alte cuvinte, documentul care ar trebui să-l protejeze pe antreprenor în fața propriului contabil este, juridic, obligația antreprenorului însuși. Iar absența lui înseamnă că cineva a externalizat nu doar munca, ci și capacitatea de a o controla.
Ar fi însă o greșeală simetrică să credem că orice politică rezolvă problema. Un document descărcat de pe internet și semnat fără să fie citit nu e un instrument de control, ci o iluzie de control, mai periculoasă decât absența lui, fiindcă liniștește fără să acopere nimic. O politică folositoare este cea care reflectă activitatea reală a entității și pe care contabilul chiar o aplică. Documentul în sine nu e scopul. Scopul e ca evidența să aibă o regulă, iar regula să fie respectată.
Aici e tentant să tragem concluzia că problema stă la contabilii preluați. Ar fi comod și greșit. Problema e de piață, iar ea a fost recunoscută instituțional cu ani în urmă.
În octombrie 2018, Ministerul Finanțelor a organizat o masă rotundă dedicată externalizării serviciilor contabile, cu asociațiile profesionale, patronatele, prestatori de servicii și Serviciul Fiscal la aceeași masă. Printre problemele semnalate atunci: calitatea nesatisfăcătoare a documentelor contabile transmise prestatorilor, lipsa controlului intern atât la prestator, cât și la beneficiar, și dificultăți în elaborarea politicilor contabile pe fiecare domeniu economic. Sunt exact lucrurile pe care le găsim astăzi, firmă după firmă. Șapte ani mai târziu, diagnosticul pus la nivel de minister descrie în continuare realitatea din teren.
Motivul pentru care nimic nu s-a mișcat ține de un reflex împărtășit de ambele părți: politica de contabilitate e tratată ca o formalitate pentru dosar. Contabilul o bifează dacă e cerută, antreprenorul de multe ori nici nu știe că are dreptul la ea și că, de fapt, are obligația. Cerința e expresă. Respectarea ei nu se presupune.
Consecința e mai mare decât un dosar incomplet. Fără o politică de contabilitate, dispare etalonul față de care calitatea muncii ar putea fi apreciată de client, de un contabil care preia mai târziu, chiar și de organul fiscal, altfel decât prin declarațiile depuse. Un lucru pe care nu-l poți măsura nu-l poți nici compara.
Aici se închide cercul și nu e vorba de a da note cuiva. Ce se poate constata este o disfuncționalitate structurală: într-o piață în care calitatea nu se vede, singurul criteriu care rămâne vizibil pentru client este prețul. Un prestator care lucrează temeinic, care construiește și aplică o politică reală, investește un timp care costă, dar din exterior arată la fel ca unul care doar înregistrează documente și depune declarațiile la termen. Pentru un beneficiar care nu are cum să distingă între cele două, ele devin interschimbabile, iar decizia se ia, firesc, după singurul lucru pe care îl poate compara (prețul). Nu fiindcă ar lipsi profesioniștii care lucrează bine, ci fiindcă lipsește instrumentul care ar face diferența dintre ei observabilă. Politica de contabilitate nu e, așadar, doar o eroare printre altele pe lista firmelor preluate. E absența din cauza căreia toate celelalte rămân, ani la rând, nevăzute și, deci, necorectate.
Pentru antreprenor, lecția e directă și incomodă. Dacă nu ai o politică de contabilitate pe care ai citit-o și pe care o înțelegi la nivelul deciziilor, nu ți-ai externalizat contabilitatea ci ai externalizat controlul asupra ei. Nu trebuie să devii contabil ca să te protejezi. Trebuie să ceri și să folosești singurul document care îți permite să verifici fără să fii contabil.
Pentru profesie, lecția e mai incomodă. Există o diferență de fond între un contabil pe care trebuie să-l crezi pe cuvânt și unul a cărui muncă poate fi verificată, iar această diferență nu se vede în rapoartele lunare, ci exact în documentul pe care mulți îl tratează ca pe o formalitate. Nu susțin că o politică bine scrisă garantează o contabilitate bună; ar fi o exagerare. Susțin ceva mai mic și verificabil: fără ea, nimeni, nici antreprenorul, nici contabilul care preia, nici măcar contabilul actual nu poate spune dacă e bună. Un prestator care refuză să construiască acest instrument nu e neapărat mai ieftin. E doar mai greu de verificat. Iar disconfortul de a fi verificabil este, pentru profesie, exact locul unde începe valoarea.
Contextul local nu face decât să mărească miza și tot mai multe firme aleg externalizarea, tocmai în anii în care aderarea la UE ridică ștacheta raportării și aduce, prin lanțul de aprovizionare, cereri de date pe care o evidență fără regulă nu le poate onora. Cu cât se externalizează mai multă contabilitate, cu atât contează mai mult dacă antreprenorul păstrează sau nu instrumentul prin care o poate controla.
De obicei, alegerea unui contabil e privită ca o chestiune de încredere sau de preț. În realitate, singurul lucru care te scutește să te bazezi doar pe încredere este documentul pe care legea ți-l cere deja și pe care aproape nimeni nu-l tratează ca atare. Cererea unei politici contabile relevante înseamnă că antreprenorul vrea să poată judeca singur munca contabilului pe care îl are.