de Ion Gonța
Financial Consulting, Contabilitate
În 2021, unul dintre partenerii cu care lucram ne-a adus o problemă care, la prima vedere, părea o simplă operațiune contabilă. Gestiona mai multe SRL-uri în desfășurarea activității și ajunsese într-o configurație tot mai des întâlnită la antreprenorii cu mai multe firme: capitalul se concentrase într-o societate, iar datoriile se acumulaseră în cealaltă. Este o situație care arată inofensiv pe hârtie și devine costisitoare în realitate, o firmă „bogată" care nu are ce face cu capitalul blocat și una „săracă" ale cărei datorii apasă tot mai tare. Întrebarea pe care ne-a pus-o era directă: cum se poate muta capitalul de pe un SRL pe altul fără costuri majore și fără a intra sub incidența reglementărilor privind tranzacțiile cu persoane interdependente?
Întrebarea e simplă. Răspunsul nu este. Și tocmai în distanța dintre cele două se află, de fapt, cea mai mare parte a muncii pe care o face un consultant financiar care nu se limitează la a înregistra trecutul.
Primul reflex, atât al antreprenorului, cât și al majorității contabililor, este să trateze problema ca pe o tranzacție. Dacă trebuie mutat capital din firma A în firma B, atunci vinzi active, dai un împrumut sau faci un aport. Fiecare dintre aceste variante se lovește însă de un perete.
Vânzarea de active între două firme controlate de aceeași persoană intră direct sub lupa prețului de piață: Codul fiscal (art. 5 pct. 26) tratează tranzacțiile dintre persoane interdependente cu suspiciune metodică, ele pot fi luate în considerare doar cu condiția ca interdependența să nu fi influențat rezultatul. Cu alte cuvinte, orice preț pe care îl stabilești între propriile firme poate fi recalificat, iar diferența, impozitată. Împrumutul nu mută capital, creează o creanță, adică mută problema, nu o rezolvă. Aportul, sau distribuirea de dividende urmată de reinvestire, adaugă la rândul lui un strat de cost fiscal și de circularitate care anulează avantajul urmărit.
Concluzia e inconfortabilă: nu există niciun mod de a muta capitalul între două entități interdependente care să fie, în același timp, ieftin și curat. Problema, așa cum fusese formulată, nu avea soluție.
Soluția a apărut abia când am încetat să tratăm întrebarea ca pe una de transfer. Nu trebuia mutat capitalul dintr-o firmă în alta. Trebuia eliminată granița dintre ele.
Instrumentul pentru asta există și e departe de a fi exotic: reorganizarea prin absorbție, o formă de fuziune reglementată de art. 204 din Codul civil. În absorbție, o societate o preia integral pe cealaltă, nu prin vânzare, ci prin succesiune universală de patrimoniu. Activele, datoriile, drepturile și obligațiile trec în bloc la societatea absorbantă, iar cea absorbită încetează să existe.
Diferența față de o tranzacție nu este cosmetică, ci de esență. Nu există un preț de negociat, deci nu există nimic de raportat la valoarea de piață, reglementarea privind persoanele interdependente pur și simplu nu are pe ce să se aplice. Nu există o livrare, deci nu se naște nici obligația vreunei facturi fiscale. Din punct de vedere al impozitului pe venit, dacă operațiunea întrunește condițiile unei reorganizări calificate, Codul fiscal (art. 58) o tratează neutru: societatea absorbantă preia metoda de evidență, pierderile reportate și celelalte atribute fiscale ale celei absorbite, substituindu-se acesteia.
Această neutralitate nu este însă automată și aici se ascunde partea tehnică delicată. O reorganizare produce efectele fiscale dorite doar dacă este, în substanță, o veritabilă reorganizare, construită în jurul cotelor de participare și al controlului, nu o vânzare deghizată în haine juridice mai comode. Un montaj care are forma unei fuziuni, dar economia unei tranzacții, va fi tratat, mai devreme sau mai târziu, drept ceea ce este. Diferența dintre o soluție și o problemă amânată stă exact în această distincție, iar ea nu se rezolvă prin formulare, ci prin structură.
Reîncadrat corect, ceea ce părea o problemă fără ieșire devenea o operațiune cu răspuns clar în lege. Capitalul și datoriile ajungeau în aceeași entitate nu pentru că fuseseră mutate, ci pentru că cele două firme deveniseră una singură.
Aici începe partea mai puțin comodă a poveștii. Propunerea a fost primită inițial cu rezervă, și nu fără motiv. În 2021, reorganizarea prin absorbție a unor SRL-uri era, în practică, un teritoriu prost cartografiat.
La Agenția Servicii Publice, fiecare registrator avea propria viziune asupra acestui tip de reorganizare; ce trecea fără obiecții la un ghișeu putea fi pus sub semnul întrebării la altul. Serviciul Fiscal, la rândul lui, nu dispunea de un protocol clar, doar de câteva acțiuni obligatorii, enumerate sec în Codul fiscal, fără metodologia care să lege pașii într-un proces previzibil. Nu exista, altfel spus, o „cale bătută". Existau textul legii și interpretări individuale.
Este exact genul de situație în care reflexul de conformitate: „nu există procedură clară, deci nu se poate" se activează automat. De regulă acel reflex e cea mai scumpă greșeală pe care o poate face un consultant. Absența unei proceduri formale nu înseamnă imposibilitate. Înseamnă doar că soluția trebuie construită direct din textul legii, asumată tehnic și susținută prin argument, nu extrasă dintr-un manual care încă nu fusese scris. După un șir de consultări și verificări, soluția a fost acceptată și implementată.
Cazul din 2021 nu a rămas izolat. După el au urmat altele, unele mai complexe, altele mai delicate, până în momentul în care presiunea acumulată a acestor spețe a făcut inevitabil ceea ce lipsea de la început: o poziție instituțională.
Serviciul Fiscal și-a restructurat regulile metodologice legate de reorganizări în două etape, toamna anului 2022 și vara anului 2023. Urme ale acestei consolidări sunt vizibile public și ulterior: în iulie 2024, de pildă, autoritatea fiscală a completat Baza generalizată a practicii fiscale, confirmând că la transferul proprietății de la firma absorbită la cea absorbantă nu apare obligația emiterii facturii fiscale, exact tipul de clarificare care, cu câțiva ani înainte, lipsea și trebuia argumentat de la zero, caz cu caz.
Nu susțin că un singur dosar schimbă politica unei instituții. Susțin altceva, mai puțin spectaculos și mai important: regula nu a precedat practica. Practica a alimentat regula. Cazurile reale, argumentate și duse până la capăt de consultanți și de contribuabili, au fost materialul brut din care Serviciul Fiscal și-a construit, în timp, poziția. Am contribuit și noi la acel material.
Pentru un antreprenor cu mai multe firme, lecția directă e aceasta: cea mai scumpă eroare este să rezolvi o problemă de structură cu un instrument de tranzacție. Când capitalul, datoriile sau activele sunt „în locul greșit" în grup, întrebarea corectă nu este „cum le mut", ci „ce structură face ca ele să nu mai fie în locul greșit". Sunt două întrebări complet diferite, iar prima duce aproape întotdeauna la costuri care puteau fi evitate.
Pentru profesie, punctul e mai incomod. Un contabil care se oprește la „nu există procedură" își face treaba de arhivar, nu de consultant. Valoarea reală a suportului financiar nu se află în zona în care regula e deja scrisă și clară, acolo e nevoie doar de disciplină de execuție. Ea se află exact în zona în care regula încă se formează, unde răspunsul trebuie construit din principii, nu copiat dintr-un ghid. Este o zonă inconfortabilă. Dar disconfortul, în această meserie, e de obicei semnalul că ai ajuns unde chiar contează.
Pentru Moldova, acea zonă e astăzi mai largă ca oricând. Viitoarea aderare la UE rescrie discret așteptările de raportare, IFRS 18 devine obligatoriu din 2027, regulile de insolvabilitate și de restructurare preventivă se aliniază la directivele europene, iar o piață de capital locală prinde din nou contur. Fiecare dintre aceste schimbări deschide o perioadă în care legea există, dar practica încă nu s-a așezat.
Cine așteaptă ca regula să fie complet scrisă înainte de a acționa va acționa mereu cu întârziere. Cine învață să lucreze corect asumat, documentat, în litera legii cu anticipare, nu doar că își servește mai bine clienții, ci contribuie și la scrierea regulii înseși.